Fără Dumnezeu singurătatea ar fi un urlet sau o dezolare împietrită. Dar cu El, nobleţea tăcerii ne domoleşte aiureala nemângâierilor. După ce am pierdut toate, ne recâştigăm cumpătul înveşnicindu-ne visarea prin aleile lui desfrunzite... - Emil Cioran în "Amurgul Gândurilor"
Ce realitate dură, așa-i? Cum oamenii orbitează în jurul ecranelor, și nu unul în jurul altuia. Un profund sentiment de singurătate se strecoară atunci când chiar și cele (așa zise) apropiate legături le simți distante atunci când sunt înlocuite de interacțiuni digitale.
Cum să nu fi trist când realizezi că oamenii care ar trebui să ne fie cei mai apropiați sunt mult mai preocupați de prezența lor online decât de relațiile în carne și oase din fața lor? Sau când nimeni nu te sună să te susțină după o intervenție chirurgicală, sau când un prieten spune că nu are timp să îți scrie, dar își umple feedul de pe rețelele sociale cu articole lungi pentru care, evident, si-a făcut timp să le citească. Acțiunile lor vorbesc multe despre care le sunt cu adevărat prioritățile.
Pe măsură ce timpul trece, decalajul dintre noi și cei dragi pare să se lărgească, de parcă atracția gravitațională a rețelelor sociale ne îndepărtează mai departe unul de celălalt. Cu cât suntem mai conectați digital, cu atât suntem mai deconectați unul de altul din punct de vedere emoțional.
Dar, șoc și groaza! Când acorzi prioritate timpului de calitate cu cei dragi, în loc de pierdut timp citind știri alarmante sau dând scroll pe social media, ești un rebel. E strigător la cer! Îndrăznești să sfidezi legile sacre ale pierdutului de timp online și preferi ceva la fel de scandalos precum conexiunea umană REALĂ? Fii fără grijă! Sminteala ta nu va trece neobservată. Un simplu clic pe butonul „unfriend” poate provoca o adevărată agitație în rândul rudelor.
Nimeni nu se deranjează să întrebe ce se întâmplă, dar speculează după pofta inimii. Nimeni nu sună să discute, nimeni nu găsește alte platforme de comunicare, sa afle ce se întâmplă de fapt. Datul cu presupusul a devenit sport național!
Eheeei, bucuriile (ne)comunicării moderne! Nimic nu face o familie să fie mai unită decât o doză sănătoasă de dramă online.
Ce vremuri bune erau când purtam conversații interesante la mesele în familie sau între prieteni! Acum părinții și-au transformat copiii în zombi dependenți de ecrane, chiar și în restaurante, ați observat?
Când se adună în jurul mesei, în loc de conectare unul cu celălalt, părinții se asigură că micuții lor rămân fericiți și inconștienți la ce se întâmplă în jurul lor, împingându-le smartphone-urile sub nas. Ce maniere la masă?! Arta conversației a dispărut cu desăvârșire, copiii stau liniștiți la masă cu videoclipuri și jocuri, mâncând pasiv fără să știe ce le bagă părinții în gură cu lingurița.
Cui să-i mai pese de lucruri precum mindfulness și de a fi prezent în aici și acum, când teama de a nu rata ceva e mai presus de orice? S-au dus vremurile în care părinții cântau cântece de leagăn și se jucau de-a ascunselea cu copiii lor. Acum au o nouă abordare: pun smartphone-urile sub nasurile lor mici și lasă tehnologia să se ocupe de educația lor. Ce nevoie mai e de conexiuni umane de calitate când îi putem distrage pe copii cu aplicații colorate și videoclipuri uluitoare? Probabil că vor crește bine cu un smartphone lipit de mâini de la naștere, nu?!
Mi-e dor de simplitatea de altădată, când zilele de naștere erau marcate de apeluri telefonice din inimă de la cei apropiați, și nu de mesaje impersonale, scrise rapid.
Poate într-o zi chiar vom REdescoperi arta pierdută a conversației reale. Până atunci, să nu uitați de importanța de a avea cel mai recent și mai strălucitor model de telefon. Evident că valoarea unei ființe umane este direct proporțională cu dimensiunea ecranului și cu numărul de camere de pe telefon.
Așadar, jos pălăria pentru toate sufletele curajoase care îndrăznesc să înoate împotriva valului de conformitate digitală. Vă știți voi care sunteți.
Cărțile sunt cei mai tăcuți și constanți prieteni; sunt cei mai accesibili și înțelepti consilieri și cei mai răbdători profesori”- Charles W. Eliot