Am renunțat la medicină ca să fiu mamă full-time

Vine un moment în viață (sa nu) când te uiți în oglindă și te întrebi: „Pentru cine trăiesc, de fapt?”. Aveam în față o carieră în medicină. Să fii doctor e o meserie respectabilă, grea, bine văzută. Dar știți ce n-aveam? Timp, liniște, bucurie.

Am făcut ce mulți nu au curajul să facă nici măcar o dată în viață: am renunțat la cariera „de succes” și am ales să fiu mamă, soție, om prezent în propria viață. Am ales o viață în afara sistemului. Prefer o drumeție spontană într-o zi de joi, decât să aștept vacanța școlară a copilului sau „concediul legal” pentru care trebuie să cer voie unui străin.

Nu am înnebunit, mi-am recâștigat viața.

Mă ocup de casă și familie. Știu că nu sună glam după standardele societății. Nu primesc aplauze sau diplome, dar am lucruri neprețuite: dimineți fără alarmă, alergătură, grabă și stres că întârziem undeva. Am sufletul acasă, nu pierdut în vreo parcare de spital, iar copilul nu e printre străini, educat de alții care nu au interesul lui în minte.

Trăim cu un singur salariu. CE!? Cum e posibil așa ceva? (nu m-a întrebat nimeni, niciodată)

Nimeni, niciodată, nu ne-a întrebat cum reușim. Cum ne descurcăm cu banii. Cum trăim cu un singur salariu. Suntem priviți cu politețe confuză (a atunci când nu știi dacă cineva s-a tuns intenționat așa sau dacă e cazul să eviți subiectul cu totul). Nu am nimic de ascuns. Îmi asum ce sunt și viața pe care mi-am ales-o.

Deci haideți să vă spun (că sigur sunteți curioși). Nu avem abonamente la tot ce mișcă. Nu avem cutii de pantofi neatinse. Nu cumpărăm obiecte de care „poate, cine știe, o să avem nevoie vreodată”. Dar avem ceva ce voi nu aveți: timp să fim împreună, să respirăm, să observăm, să alegem ce facem azi. E un lux pe care ni l-am oferit conștient pentru că am refuzat să fim blocați în roata de hamster.

Ne hrănim sufletul cu experiențe, nu cu reduceri la Black Friday. Alegem conștient, zi de zi, să creăm amintiri, nu să ne înconjurăm de obiecte fără rost.

Nu alergăm după „ultimul răcnet”, nu picăm pradă șiretlicurilor de marketing. Voi realizați că trăim într-o lume care te convinge subtil, dar insistent, că ai nevoie de lucruri ca să fii fericit? că dacă nu ai ultimul gadget, ultimul tip de vacanță, ultima bucătărie open-space cu insulă, sau nu știu ce tip de mașină, ai eșuat ca adult?

Când te oprești și respiri (de obicei la sfârșitul vieții când e prea târziu), îți dai seama că n-ai nevoie de mai nimic din ce ți se vinde zilnic.

Trăim minimalist. Pe mulți asta îi sperie. Au impresia că minimalismul înseamnă austeritate. Dar de fapt, înseamnă claritate.

Ne alegem cumpărăturile, nu ne aleg ele pe noi.

Ne organizăm viața după ce contează cu adevărat, nu după trenduri. Astfel avem mai mult spațiu pentru liniște, timp, joacă, conexiune și... viață. N-avem dulapuri burdușite cu haine „pentru toate ocaziile”, avem câteva haine bune și comode, pe care chiar le purtăm. N-avem 3 blendere, 2 roboți de bucătărie și 15 tigăi , avem strict ce folosim. Avem o singură mașină (nu două) și ne duce unde trebuie.

Alegem vacanțe liniștite, nu „evadări” scumpe cronometrate după vacanțele colective și ca să dea bine în pozele de instagram.

Ce e frumos e că și copilul învață că valoarea nu stă în câte chestii ai, ci în ce faci cu timpul tău. Că bucuria nu vine din a cumpăra, ci din a crea, a descoperi, a împărți. În loc să-l învățăm să „strângă” lucruri, îl învățăm să fie atent la ce contează: oameni, natură, idei, momente.

„Dar nu te plictisești?!”

Răspunsul e simplu: nicio clipă. Pentru mine viața nu e un checklist în care să bifez diplome, salarii și renovări în bucătărie ca să simt că merită să trăiesc. Contează cum mă simt în fiecare zi când îmi văd copilul râzând în miezul zilei, că am timp să îl văd crescând, să mă joc cu el, să avem timp să vorbim, nu doar să răspund în grabă. Contează să gătesc mâncare sănătoasă, nu să comand de pe net pentru că n-am timp să o fac eu. Niciun restaurant nu are interes sănătatea mea și a familiei mele, de ce să deleg această sarcină (plus bani cheltuiți aiurea) pentru asta, când sunt perfect capabilă să le fac eu?

Am fost întrebată (de multe ori) ce fac toată ziua. Le răspundeam standard că mă uit la filme, pentru că nu simțeam în întrebarea lor o curiozitate naivă pentru viața mea, ci o critică ascunsă, ca o dezaprobare. Nu am de demonstrat nimic nimănui. Nu trebuie să justific nimănui alegerile mele.

Am auzit de multe ori și celebra replică: „Vai, eu n-aș avea răbdare să stau cu copilul meu toată ziua!”

Nici eu n-am început cu un stoc infinit de răbdare. Răbdarea nu vine de la sine, ci se cultivă, zi după zi, când înțelegi că relația cu copilul tău e mai valoroasă decât orice orar sau performanță.

„Dar nu te simți... neîmplinită?”

Asta e o întrebare travestită în grijă. Mă simt mai împlinită ca niciodată. Mă simt mai prezentă ca niciodată. Nu e o viață cu trofee vizibile, nu primesc salariu, nici zile libere, sunt prezentă 24/7, dar e o viață care contează pentru mine. Să am timp pentru familie, pentru mine, e o formă de succes pe care nu o premiază nimeni, dar ar trebui.

„Dar copilul tău cum se va adapta la societate?”

Societatea nu-i un test grilă. Copilul meu e empatic, sociabil, încrezător și capabil să poarte o conversație cu un adult necunoscut fără să se ascundă după fusta mea.

Asta îmi aduce aminte de o (fostă) prietenă care m-a întrebat naiv "dar cum va învăța copilul tău să înoate fără profesor de înot?! ". Ei, ca să vezi, a învățat singur!

Sociabilitatea nu se învață la școală. Eu am fost în sistem 22 de ani (grădiniță, școală, facultate) și nu reușesc să îmi fac prieteni așa ușor precum copilul meu.

„Și ce va face când va fi mare?”

Nici eu n-am știut la 9 ani ce vreau să fiu. Uneori nici la 30 nu știi. Contează că învață să-și urmeze pasiunile, să fie creativ, adaptabil, să gândească critic și să-și urmeze propria busolă. Ce job va avea? Vom vedea. Important e să nu trăiască o viață care nu-i aparține.

Nu spun că toată lumea trebuie să-și dea demisia, să renunțe la școală sau să trăiască într-o cabană fără Wi-Fi, dar ar fi mișto să vă întrebați, măcar o dată: „Dacă nu aș avea nicio limitare, cum mi-aș trăi viața?”

Noi am ales altfel: mai puține lucruri, dar cu mai mult timp și mai multă libertate. Mi se pare că fix ăsta e sensul unei vieți bine trăite.

Trăim viața asta împreună. Învățăm, râdem, explorăm, ne enervăm, ne împăcăm, și ne cunoaștem cu adevărat. Nu e ușor sau roz tot timpul, dar îmi place!

Sunt conștientă că ce facem noi nu este pentru toți.

Ieșim din tipare, nu suntem înțeleși de toată lumea, dar suntem liberi și ne bucurăm de viață exact așa cum ni se potrivește. E cea mai bună decizie pe care am luat-o vreodată.

Trăiți în ritmul vostru sau în ritmul impus de societate?